“Să respingem acest decret”, au spus prinții. “În probleme de conștiință, majoritatea nu are nici o putere”. Iar delegații au declarat: “Datorăm pacea de care se bucură imperiul, decretului din anul 1526; anularea lui ar umple Germania de tulburări și de disensiuni. Dieta nu poate face mai mult decât să păstreze libertatea religioasă până când se va aduna consiliul.” — (Idem, b. 13, cap. 5.) Ocrotirea libertății de conștiință este datoria statului, și aceasta este limita autorității lui în materie de religie. Orice guvernare pământească, ce încearcă să rânduiască sau să impună rânduielile religioase cu ajutorul autorității civile, jertfește principiul pentru care creștinii evanghelici au luptat cu atâta noblețe.
Papistașii erau hotărâți să reprime tot ceea ce ei numeau “încăpățânare îndrăzneață”. Ei au început prin încercarea de a provoca disensiuni printre susținătorii Reformei și a-i intimida pe toți aceia care nu declaraseră în mod deschis că sunt în favoarea ei. Reprezentanții orașelor libere au fost chemați în cele din urmă înaintea dietei și somați să declare dacă acceptă condițiile propunerii. Ei au cerut o amânare, dar a fost zadarnic. Când au fost supuși la probă, aproape jumătate din numărul lor s-au declarat de partea reformatorilor. Aceia care au refuzat să jertfească libertatea de conștiință și dreptul liberei cercetări știau bine că poziția lor îi expunea în viitor criticii, condamnării și persecuției. Unul dintre delegați spunea: “Va trebui ori să ne lepădăm de Cuvântul lui Dumnezeu, ori să fim arși”. — (Idem, b. 13, cap. 5.)
Regele Ferdinand, reprezentantul împăratului la Dietă, a văzut că decretul avea să provoace neînțelegeri serioase, dacă prinții nu pot fi convinși să-l primească și să-l susțină. De aceea a încercat să-i convingă, știind bine că prin folosirea forței față de astfel de oameni nu făcea decât să-i întărească mai tare. Așa că el îi “rugă pe prinți să accepte decretul, asigurându-i că împăratul va fi nespus de mulțumit de ei”. Dar acești bărbați credincioși recunoșteau o autoritate mai înaltă decât aceea a conducătorilor pământești și au răspuns cu mult calm: “Vom asculta de împărat în tot ce poate contribui la menținerea păcii și onoarei lui Dumnezeu”. — (Idem, b. 13, cap. 5.)
În fața Dietei, regele l-a anunțat în cele din urmă pe elector și pe prietenii lui că edictul “era pe cale de a fi declarat decret imperial” și că “singurul lor drum de urmat era acela de a se supune majorității”. Aceste cuvinte fiind rostite, s-a retras din adunare fără să mai ofere reformatorilor nici o ocazie de deliberare sau de răspuns. În zadar au trimis o delegație, rugându-l pe rege să revină. Singurul răspuns la protestul lor a fost: “Este o problemă închisă; supunerea este tot ce vă rămâne de făcut”. (Idem, b. 13, cap. 5.)
Tabăra imperială a intuit că prinții creștini vor adera la Sfintele Scripturi, ca fiind mai presus de învățăturile și cerințele omenești; și mai prevedeau că, oriunde va fi primit acest principiu, papalitatea urma să fie în cele din urmă îndepărtată. Dar, asemenea multor mii de oameni de atunci încoace, care priveau numai “la lucrurile care se văd”, s-au mângâiat la gândul că tabăra împăratului și a papei era puternică, iar a reformatorilor era slabă. Dacă reformatorii ar fi depins numai de ajutorul omenesc, atunci ar fi fost fără putere, așa cum îi socoteau papistașii. Cu toate că erau puțini la număr și în conflict cu Roma, ei aveau tăria lor. Ei au făcut apel “de la raportul Dietei la Cuvântul lui Dumnezeu și de la împăratul Carol la Isus Hristos, Împăratul împăraților și Domnul domnilor”. — (Idem, b. 13, cap. 6.)
Pentru că Ferdinand a refuzat să țină seama de convingerile conștiinței lor, prinții au hotărât să nu țină seama de absența lui și să aducă protestul lor fără întârziere înaintea consiliului național. A fost întocmită o declarație solemnă care a fost prezentată Dietei, în care se spunea:
