Reforma era amenințată de primejdii mari; dar apărătorii ei și-au încredințat iarăși cauza lui Dumnezeu și s-au hotărât să stea tari pentru Evanghelie. Electorul de Saxonia a fost sfătuit de consilierii lui să nu se ducă la Dietă. “Împăratul”, spuneau ei, “a cerut participarea prinților pentru a-i atrage într-o cursă. Nu înseamnă să riști totul ca să mergi și să te închizi împreună cu un vrăjmaș puternic între zidurile unei cetăți?” Dar alți nobili declarau: “Prinții să fie curajoși și cauza lui Dumnezeu va fi salvată”. “Dumnezeu este credincios, El nu ne va părăsi”, spunea Luther. —(Idem, b. 14, cap. 2.) Prințul elector a plecat împreună cu suita sa la Augsburg. Toți își dădeau seama de primejdiile care-l amenințau, astfel că mulți mergeau cu fața posomorâtă și cu inima împovărată. Dar Luther, care i-a însoțit până la Coburg, le-a reînviorat încrederea, cântând imnul scris pentru călătoria aceasta: “Cetate tare-i Dumnezeu”. Multe presimțiri întunecate au fost alungate, multe inimi apăsate au fost ușurate la glasul notelor sale inspirate.
Prinții reformați se hotărâseră să prezinte înaintea Dietei o declarație a convingerilor lor într-o formulare sistematică, cu dovezi din Scripturi, iar sarcina pregătirii ei a fost încredințată lui Luther, Melanchton și tovarășilor lor. Această mărturisire de credință a fost acceptată de protestanți ca o expresie a credinței lor, așa că s-au întrunit să-și pună semnăturile pe acest document important. Acesta a fost un moment solemn și critic. Reformatorii și-au exprimat dorința ca lupta lor să nu fie confundată cu problemele politice; ei erau de părere că Reforma nu trebuie să exercite nici o altă influență decât aceea care izvorăște din Cuvântul lui Dumnezeu. Atunci când prinții creștini au început să semneze mărturisirea de credință, Melanchton a spus: “Revine teologilor și clericilor misiunea de a propune aceste lucruri; să rezervăm pentru alte probleme autoritatea mai marilor pământului”. “Ferească Dumnezeu”, răspunse Ioan de Saxonia, “ca să mă înlăturați. Sunt hotărât să fac ce este drept fără să-mi fie teamă de coroană. Doresc să-L mărturisesc pe Domnul. Pălăria mea de elector și mantia de hermelină nu-mi sunt atât de scumpe cum îmi este crucea lui Hristos”. Spunând acestea și-a pus semnătura. Când a luat pana, un altul dintre prinți a spus: “Dacă onoarea lui Isus Hristos, Domnul meu, o cere, sunt gata … să-mi părăsesc bunurile și chiar viața”. “Voi renunța mai degrabă la supușii și la statele mele, mi-aș lăsa mai degrabă toiagul moștenit de la părinții mei”, a continuat el, “decât să primesc o altă învățătură în afară de aceea care este cuprinsă în această mărturisire.” — (Idem, b. 14, cap. 6.) Atât de mare era credința și îndrăzneala acestor bărbați ai lui Dumnezeu.
A venit timpul stabilit ca să se prezinte înaintea împăratului. Carol al V-lea, stând pe tronul său, înconjurat de electori și prinți, a acordat audiență reformatorilor protestanți. A fost citită mărturisirea lor de credință. În acea adunare Augustă, adevărurile Evangheliei au fost prezentate cu claritate, iar rătăcirile bisericii papale au fost demascate. Pe drept cuvânt, ziua aceea a fost declarată “ziua cea mai mare a Reformei și una dintre cele mai slăvite din istoria creștinătății și a omenirii”. — (Idem, b. 14, cap. 7.)
Doar câțiva ani trecuseră de când călugărul din Wittenberg a stat singur la Worms în fața consiliului național. Acum, în locul lui stăteau cei mai nobili și mai puternici prinți ai imperiului. Lui Luther îi fusese interzis să apară la Augsburg, dar fusese prezent prin cuvintele și prin rugăciunile lui. “Sunt peste măsură de bucuros”, scria el, “că am trăit până în ceasul acesta în care Hristos a fost înălțat în mod public de acești mărturisitori atât de iluștri și într-o adunare atât de măreață.” — (Idem, b. 14, cap. 7.) În felul acesta s-a împlinit Scriptura care spune: “Voi vorbi despre învățăturile Tale înaintea împăraților”. (Psalmii 119, 46.) În zilele lui Pavel, Evanghelia pentru care fusese întemnițat a fost dusă tot pe calea aceasta înaintea prinților și nobililor cetății imperiale. Tot astfel, cu această ocazie, ceea ce împăratul interzisese să se predice de la amvon a fost vestit din palat; ceea ce mulți au socotit ca nepotrivit chiar pentru slugi să asculte, a fost ascultat cu uimire de către învățații și demnitarii imperiului. Regi și oameni învățați formau auditoriul, prinții încoronați erau predicatorii, iar predica era adevărul împărătesc al lui Dumnezeu. “Din vremea apostolică”, spunea un scriitor, “n-a mai fost o lucrare atât de mare sau o mărturisire atât de măreață”. — (D’Aubigne, b. 14, cap. 7.)
