“Tot ce au spus lutheranii este adevărat, nu putem nega nimic”, a declarat un episcop catolic. “Puteți respinge printr-o judecată sănătoasă mărturisirea făcută de elector și de aliații lui?”, întrebă un altul pe dr. Eck. “Cu scrierile apostolilor și ale proorocilor — nu”, a fost răspunsul, “dar cu acelea ale Părinților bisericești și ale conciliilor — da”. “Înțeleg”, a răspuns cel care întrebase, “lutheranii după părerea dumneavoastră sunt în cadrul Scripturii, iar noi în afara ei”. — (Idem, b. 14, cap. 8.)
Unii dintre prinții germani au fost câștigați pentru credința reformată. Însuși împăratul a declarat că articolele protestanților erau numai adevăr. Confesiunea a fost tradusă în multe limbi și a circulat în toată Europa, fiind primită de milioane de oameni din generațiile următoare, ca exprimare a credinței lor.
Slujitorii credincioși ai lui Dumnezeu nu se osteniseră în zadar. Când puterile, stăpânirile și duhurile rele din locurile cerești s-au unit împotriva lor, Domnul nu l-a uitat pe poporul Său. Dacă ochii le-ar fi fost deschiși, ar fi văzut o dovadă evidentă a prezenței și ajutorului divin, asemănătoare cu aceea care a fost dată unui profet din vechime. Când robul lui Elisei a arătat stăpânului o armată vrăjmașă care i-a înconjurat și le-a tăiat orice cale de scăpare, profetul s-a rugat: “Doamne, Te rog, deschide-i ochii ca să vadă”. (2 Regi 6, 17.) Și iată că muntele era plin de care și cai de foc, armata cerului stătea pentru a-l ocroti pe omul lui Dumnezeu. Tot în acest fel i-au păzit îngerii și pe lucrătorii cauzei Reformei.
Unul dintre principiile susținute categoric de Luther a fost că nu trebuie să se apeleze la puterea pământească pentru a sprijini Reforma “și nici o cerere să nu fie făcută armatelor pentru a o apăra”. S-a bucurat că Evanghelia a fost mărturisită de către prinții imperiului; dar atunci când ei au propus să se unească într-o ligă de apărare, el a declarat că “învățătura Evangheliei trebuie să fie apărată numai de Dumnezeu. Cu cât omul se amestecă mai puțin în această lucrare, cu atât mai evidentă va fi intervenția lui Dumnezeu în favoarea ei. Toate măsurile politice de prevedere propuse erau, după părerea lui, din cauza fricii nedemne și a neîncrederii păcătoase.” — (D’Aubigne, b. 10, cap. 14.)
Când dușmanii cei puternici s-au unit pentru a distruge credința reformată și mii de săbii porneau să se năpustească împotriva ei, Luther scria: “Satana își dezlănțuie furia; pontifii nelegiuiți urzesc; iar noi suntem amenințați cu războiul. Îi sfătuiesc pe oameni să se lupte cu mult curaj înaintea tronului lui Dumnezeu, prin credință și rugăciune, așa ca dușmanii noștri, învinși de Duhul lui Dumnezeu, să fie constrânși la pace. Dorința noastră de căpetenie, munca noastră de seamă este rugăciunea; oamenii să știe că acum sunt expuși tăișului săbiei și urii lui Satana și să se roage.” — (D’Aubigne, b. 10, cap. 14.)
Din nou, pentru ultima oară, referindu-se la liga preconizată de prinții reformați, Luther a declarat că singura armă folosită în această luptă trebuie să fie “sabia Domnului”. El scria electorului de Saxonia: “Nu putem aproba alianța propusă, având conștiința liberă. Mai bine să murim de zece ori decât să vedem că Evanghelia noastră provoacă vărsarea unei singure picături de sânge. Partea noastră este să fim asemenea mieilor duși la măcelărie. Crucea lui Hristos trebuie purtată. Înălțimea Voastră să fie fără teamă. Vom face mai mult prin rugăciunile noastre decât toți vrăjmașii prin lăudăroșiile lor. Numai să nu vă fie pătate mâinile cu sângele fraților voștri. Dacă împăratul cere să fim duși înaintea tribunalelor lui, suntem gata să ne prezentăm. Altețea Voastră nu poate apăra nici credința mea, nici a altora, ci fiecare trebuie să creadă, asumându-și riscul.” — (Idem, b. 14, cap. 1.)
Din locul ascuns al rugăciunii a venit puterea care a zguduit lumea în marea Reformă. Acolo, cu liniște sfântă, slujitorii lui Dumnezeu și-au sprijinit picioarele pe stânca făgăduințelor Sale. În timpul luptei de la Augsburg, Luther “nu lăsa să treacă nici o zi fără să consacre cel puțin trei ore pentru rugăciune și erau ceasurile cele mai potrivite pentru studiu”. În cămăruța lui retrasă era auzit revărsându-și sufletul înaintea lui Dumnezeu în cuvinte pline de adorare, teamă și nădejde, ca și când ar fi vorbit cu un prieten. “Știu că Tu ești Tatăl nostru și Dumnezeul nostru”, spunea el, “și că îi vei risipi pe prigonitorii copiilor Tăi; căci Tu Însuți ești amenințat împreună cu noi. Toată această problemă este a Ta și numai pentru că Tu ne-ai constrâns am pus noi umărul la ea. Apără-ne, o, Tată!” — (Idem, b. 16, cap. 6.)
Lui Melanchton, care era zdrobit sub povara neliniștii și a fricii, îi scria: “Har și pace în Hristos — în Hristos zic, și nu în lume. Amin. Urăsc din toată inima acele îngrijorări care te consumă. Dacă această cauză este nedreaptă, părăsește-o; dacă este dreaptă, de ce să punem la îndoială făgăduințele Aceluia care ne poruncește să dormim fără teamă?… Hristos nu va lipsi din lucrarea dreptății și a adevărului. El trăiește, El domnește; atunci de ce să ne temem?” — (Idem, b. 14, cap. 6.)
Dumnezeu a ascultat strigătele slujitorilor Săi. El a dat prinților și lucrătorilor harul și curajul de a susține adevărul împotriva conducătorilor întunericului acestei lumi. Domnul a zis: “Iată că pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă, prețioasă; și oricine crede în El nu va fi dat de rușine.” (1 Petru 2, 6.) Reformații protestanți au clădit pe Hristos și porțile iadului nu i-au putut birui.
