Monarhul, bucuros de a pune la probă puterea și istețimea fruntașilor în luptă și mulțumit pentru ocazia ce o avea de a umili mândria acestor călugări îngâmfați, a poruncit romaniștilor să-și apere cauza cu Biblia. Dar ei știau că această armă nu-i va ajuta; întemnițarea, chinul și rugul erau armele pe care știau să le mânuiască mai bine. Zarurile erau aruncate și s-au văzut gata să cadă în groapa în care nădăjduiseră să îl arunce pe Berquin. Înspăimântați, priveau în jur să găsească o cale de scăpare.
“Chiar în vremea aceea, a fost batjocorită o icoană a fecioarei la colțul unei străzi.” S-a produs o mare agitație în oraș. Mulțimi de oameni s-au adunat în locul acela ca să-și exprime indignarea și mâhnirea. Însuși împăratul era profund mișcat. Aceasta era o situație pe care călugării o puteau întoarce în favoarea lor și s-au grăbit să tragă foloase. “Acestea sunt roadele învățăturii lui Berquin”, strigau ei. “Totul este gata să fie distrus — religia, legile și chiar tronul — de către această conspirație lutherană.” — (Idem, b. 13, cap. 9.)
Berquin a fost iarăși arestat. Regele a plecat din Paris, iar călugării au fost lăsați astfel să-și aducă planul la îndeplinire. Reformatorul a fost cercetat și condamnat la moarte și, pentru ca Francisc să nu mai intervină în favoarea lui, sentința a fost executată chiar în ziua în care a fost pronunțată. La amiază, Berquin era condus spre locul execuției. O mulțime imensă se adunase să fie martoră la acest eveniment și mulți au văzut cu uimire și cu presimțiri triste că victima fusese aleasă din cea mai bună și mai curajoasă dintre familiile nobile din Franța. Uimirea, indignarea, batjocura și ura amară întunecau fețele acelei mulțimi furioase; dar pe o singură față nu se vedea nici o umbră. Gândurile martirului erau departe de scena aceea plină de frământare; el era conștient numai de prezența Domnului Său.
Nu lua în seamă nimic; nici carul mizerabil în care era dus, nici fețele aspre și respingătoare ale persecutorilor lui și nici moartea groaznică la care mergea. Acela care trăiește, care a fost mort și care este viu în vecii vecilor, care are cheile morții și ale locuinței morților era alături de el. Fața lui Berquin radia de lumina și pacea cerului. Se îmbrăcase cu o haină frumoasă, purtând “o pelerină de catifea, o jiletcă de satin și damasc și pantaloni auriți”. — (D’Aubigne, History of the Reformation in Europa in the Time of Calvin, b. 2, cap. 16.) Era pe punctul de a-și mărturisi credința înaintea Împăratului împăraților și a universului care stătea ca martor și nici un murmur nu trebuia să-i întunece bucuria.
În timp ce procesiunea înainta încet pe străzile aglomerate, oamenii observau cu uimire pacea neumbrită de nor a sufletului său, triumful plin de bucurie din priviri și comportamentul său. “El este”, spuneau ei, “ca unul care stă într-un templu și meditează la lucrurile sfinte.” — (Wylie, b. 13, cap. 9.)
La rug, Berquin a încercat să adreseze câteva cuvinte poporului; dar călugării, temându-se de cuvântul său, au început să strige, ostașii să zăngăne armele, astfel că larma lor a acoperit glasul martirului. În felul acesta, în anul 1529, cea mai înaltă autoritate literară și ecleziastică a Parisului cultivat “a dat gloatelor din anul 1793 exemplul mârșav de a înăbuși pe eșafod cuvintele sacre ale unui muribund.” — (Idem, b. 13, cap. 9.)
Berquin a fost strangulat, iar corpul i-a fost mistuit de flăcări. Vestea morții sale a provocat o mare întristare prietenilor Reformei din toată Franța. Dar exemplul lui n-a fost uitat. “Și noi suntem gata”, spuneau martorii adevărului, “să mergem cu bucurie la moarte, ațintindu-ne privirea către viața ce va să vie”. — (D’Aubigne, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, b. 2, cap. 16.)
În timpul persecuției din Meaux, învățătorilor credinței reformate li s-a luat dreptul de a predica și ei au plecat în alte locuri. Lefevre după un timp pleacă în Germania. Farel s-a reîntors în orașul lui natal din răsăritul Franței pentru a răspândi lumina în patria copilăriei lui. Abia sosiră aici veștile cu privire la cele întâmplate la Meaux și adevărul pe care el îl propovăduia cu zel neînfricat a și găsit ascultători. Imediat autoritățile l-au adus la tăcere și a fost alungat din oraș. Pentru că nu mai putea lucra în mod deschis, Farel străbătea câmpiile și satele, învățând în locuințe particulare, pe pajiști retrase, făcându-și adepți și găsind adăpost în păduri și peșterile stâncoase care fuseseră deseori umblate de el în copilărie. Dumnezeu îl pregătea pentru încercări și mai mari. “Necazurile, persecuțiile și uneltirile lui Satana, despre care am fost avertizat, nu mi-au lipsit”, spunea el, “sunt mult mai aspre decât aș fi putut purta, dar Dumnezeu este Tatăl meu; El S-a îngrijit și Se va îngriji totdeauna de puterea pe care o cer.” — (D’Aubigne, History of the Reformation of the Sixteenth Century, b. 12, cap. 9.)
