Ziua de 21 January 1535 a fost stabilită pentru acest ceremonial lugubru. Au fost stârnite temerile superstițioase și ura fanatică a întregii națiuni, iar Parisul a fost asaltat de mulțimile care au umplut străzile venind din toate împrejurimile. Ziua urma să fie inaugurată printr-o procesiune vastă și impunătoare. “Casele de pe drumul pe care urma să treacă procesiunea erau drapate în doliu și din loc în loc erau ridicate altare.” În fața fiecărei uși era aprinsă o torță în cinstea “sfântului sacrament”. Înainte de zorii zilei, procesiunea s-a format la palatul regelui. “În față mergeau steagurile și crucile mai multor parohii; după aceea locuitorii, mergând doi câte doi și ducând torțe.” Urmau cele patru ordine călugărești, fiecare în costumul lui specific. Apoi venea o colecție de renumite moaște. După toate acestea, ecleziasticii trufași veneau călări în mantiile lor de purpură și stacojiu, împodobiți cu pietre prețioase, o demonstrație pompoasă și strălucitoare.
“Ostia era purtată de episcopul Parisului sub un baldachin măreț … purtat de patru prinți de sânge nobil. După ostie urma regele…. În ziua aceea Francisc I nu purta nici coroana și nici haina de domnitor. Cu capul descoperit, cu ochii plecați și în mână cu o lumânare aprinsă, regele Franței a apărut în postura de penitent.” — (Idem, b. 13, cap. 21.) La fiecare altar se pleca în umilință, nu pentru ticăloșiile care-i întinau sufletul, nici pentru sângele nevinovat care-i păta mâinile, ci pentru păcatul groaznic al supușilor săi care îndrăzniseră să condamne liturghia. După el veneau regina și demnitarii statului, mergând și ei doi câte doi, fiecare cu câte o torță aprinsă.
Ca o parte a slujbelor zilei, însuși monarhul s-a adresat oficialităților regatului în sala cea mare a palatului episcopului. Cu o față plină de amărăciune a apărut înaintea lor și, în cuvinte de o elocvență mișcătoare, a deplâns “crima, hula, ziua de durere și de dispreț” care venise peste națiune. Și i-a chemat pe toți supușii credincioși să ajute la stârpirea ereziei otrăvitoare care amenința Franța cu ruina. “Cât este de adevărat, domnilor, că eu sunt regele vostru”, spunea el, “dacă aș vedea unul din membrele mele pătate sau infectate de această putreziciune detestabilă, vi l-aș da să-mi fie tăiat…. Mai mult, dacă l-aș vedea pe vreunul dintre copiii mei pătați de ea, nu l-aș cruța. L-aș da și l-aș jertfi lui Dumnezeu”. Și încetinindu-și pledoaria înecat în lacrimi, toată adunarea plângea, exclamând într-un glas: “Vrem să trăim și să murim pentru religia catolică!” — (D’Aubigne, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, b. 4, cap. 12.)
Întunericul națiunii care respinsese lumina adevărului a devenit și mai înspăimântător. Harul “care aduce mântuire” se arătase; dar Franța, după ce a privit puterea și sfințenia lui, după ce mii de oameni au fost atrași de frumusețea lui divină, după ce orașe și sate fuseseră iluminate de razele lui, își întorsese spatele, alegând mai degrabă întunericul decât lumina. Oamenii respinseseră darul ceresc atunci când le fusese oferit. Ei au numit răul bine și binele rău, până când au căzut victime de bună voie propriei amăgiri. Acum, chiar dacă ei credeau că Îi făceau un serviciu lui Dumnezeu, persecutându-l pe poporul Său, sinceritatea lor nu-i lăsa fără vină. Ei respinseseră de bunăvoie lumina care i-ar fi salvat de amăgire, de împovărarea sufletului și vina sângelui vărsat.
Un jurământ solemn de a stârpi erezia a fost făcut în marea catedrală, în care trei sute de ani mai târziu urma să fie întronată zeița rațiunii de către o națiune care-L uitase pe Dumnezeul cel viu. Din nou s-a pornit procesiunea, iar reprezentanții Franței s-au hotărât să înceapă lucrarea pe care juraseră să o aducă la îndeplinire. “La distanțe mici fuseseră ridicate eșafoade, pe care urmau să fie arși de vii unii creștini protestanți și s-a aranjat ca lemnele să fie aprinse în clipa în care se apropia regele, iar procesiunea să se oprească pentru a vedea execuția.” — (Wylie, b. 13, cap. 21.) Amănuntele torturilor suferite de acești martiri pentru Hristos sunt prea sfâșietoare pentru a fi redate; dar victimele n-au ezitat. Fiind silit să renege, unul dintre ei răspunse: “Nu fac decât să cred în ceea ce au predicat, la început, profeții și apostolii și ceea ce au crezut toți sfinții. Credința mea are o încredere în Dumnezeu care va rezista tuturor puterilor iadului.” — (D’Aubigne, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, b. 4, cap. 12.)