“Am observat cu mult timp înainte, spunea el, marea seriozitate a comportamentului lor. Ei dăduseră o dovadă continuă despre umilința lor, îndeplinind pentru ceilalți călători niște servicii pe care nici unul dintre englezi nu era dispus să le facă; pentru serviciile făcute ei nu doreau și nu primeau nici o plată, spunând că era spre binele inimii lor mândre ca să se umilească, căci iubitorul lor Mântuitor făcuse mult mai mult pentru ei. Fiecare zi le dăduse ocazia să arate blândețea pe care nici o provocare nu o putea clinti. Dacă erau îmbrânciți, loviți sau doborâți, se ridicau și porneau mai departe; dar nu s-a auzit nici o plângere din gura lor. Acum urma să se dovedească dacă erau eliberați de spiritul fricii, al mândriei, mâniei și răzbunării. Chiar în timpul psalmului ce deschidea slujba lor, marea s-a dezlănțuit și a sfărâmat în bucăți vela principală, iar un val a acoperit vasul și s-a revărsat pe punte ca și când adâncul ne înghițise. Printre englezi s-a produs o panică grozavă. Dar germanii cântau în liniște. Am întrebat pe unul dintre ei după aceea: ‘Nu v-ați speriat?’ El a răspuns: ‘Mulțumesc lui Dumnezeu, nu’. Apoi am continuat: ‘Dar femeile și copiii voștri nu s-au speriat?’ El a răspuns amabil: ‘Nu, femeilor și copiilor noștri nu le este teamă de moarte.’” — (Whitehead, Life of the Rev. John Wesley, p. 10.)
După ce au ajuns la Savannah, Wesley a locuit pentru o scurtă vreme împreună cu frații moravi și a fost profund impresionat de purtarea lor creștină. Despre serviciile lor religioase, în contrast categoric cu formalismul fără viață al bisericii anglicane, el scria: “Marea simplitate și solemnitate a adunării întregi m-a făcut să uit răstimpul celor o mie șapte sute de ani și să-mi imaginez că mă găsesc într-una din acele adunări, unde nu erau forme și clase sociale și în care conducea apostolul Pavel, făcătorul de corturi, sau Petru pescarul, dar cu manifestarea Duhului și a puterii”. — (Idem, p. 11, 12.)
La reîntoarcerea în Anglia, Wesley, sub îndrumarea unui predicator morav, a ajuns la o înțelegere mai clară a credinței biblice. El s-a convins că trebuie să renunțe la orice dependență de faptele proprii pentru mântuire și că trebuie să se încreadă cu totul în “Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”. La o adunare a societății fraților moravi din Londra, a fost citită o declarație a lui Luther, care descria schimbarea pe care Duhul lui Dumnezeu o lucrează în inima credinciosului. Pe când Wesley asculta, credința i s-a aprins în suflet. “Mi-am simțit inima puternic încălzită”, spunea el; “am simțit că trebuie să am încredere în Hristos, și numai în Hristos, pentru mântuire; și mi-a fost dată o asigurare, că El mi-a îndepărtat chiar păcatele mele și m-a izbăvit de sub legea păcatului și a morții.” — (Idem, p. 52.)
De-a lungul anilor de lupte obositoare și fără mângâiere — ani de aspră jertfire de sine, de mustrări și umilință — Wesley progresase neabătut în singura lui țintă de a-L căuta pe Dumnezeu. Acum Îl găsise și descoperise că harul, pe care se chinuise să-l câștige prin rugăciuni și posturi, prin fapte de binefacere și jertfire de sine, era un dar “fără bani și fără plată”.
Odată întemeiat în credința lui Hristos, tot sufletul lui ardea de dorința de a răspândi cunoașterea Evangheliei slăvită a harului fără plată al lui Dumnezeu. “Priveam toată lumea ca fiind parohia mea”, spunea el. “În orice parte a ei m-aș găsi, socotesc că este drept și o datorie de conștiință să declar tuturor celor care doresc să mă asculte vestea bună a mântuirii.” — (Idem, Pagina. 74.)
El persevera acum într-o viață strictă și de jertfire de sine, dar acum nu ca temei, ci ca rezultat al credinței; nu ca fiind rădăcină, ci rodul sfințirii. Harul lui Dumnezeu în Hristos este temelia nădejdii creștine, iar acest har se va manifesta prin ascultare. Viața lui Wesley a fost devotată predicării marilor adevăruri pe care le primise — îndreptățirea prin credință în sângele ispășitor al lui Hristos și puterea reînviorătoare a Duhului Sfânt asupra inimii, aducând roade într-o viață asemănătoare cu exemplul lui Hristos.
Whitefield și frații Wesley se pregătiseră pentru lucrarea lor prin convingeri personale concrete cu privire la starea lor căzută; și pentru a fi în stare să suporte încercarea ca buni ostași ai lui Hristos, ei fuseseră supuși încercării amare a batjocurii, disprețului și persecuției, atât în universitate, cât și atunci când au intrat în lucrarea predicării. Ei împreună cu câțiva alții care erau de aceeași părere cu ei erau porecliți metodiști, în semn de dispreț, de către colegii lor studenți neevlavioși, un nume care este până în prezent privit cu cinste și dat uneia dintre cele mai mari denominațiuni din Anglia și America.
Ca membri ai bisericii anglicane, ei erau legați puternic de formele ei de închinare, dar Domnul le prezenta în Cuvântul Său un ideal mai înalt. Duhul Sfânt îi îndemna să-L predice pe Hristos și pe El răstignit. Puterea Celui Preaînalt însoțea lucrarea lor. Mii de oameni se convingeau și se converteau cu adevărat. Și era necesar ca aceste oi să fie păzite de lupii răpitori. Wesley nu se gândea nicidecum să întemeieze o denominațiune nouă, ci i-a organizat într-o asociație care se numea Uniunea Metodistă.
Neînțeleasă și grea a fost împotrivirea pe care acești predicatori au întâmpinat-o din partea bisericii oficiale, dar Dumnezeu, în înțelepciunea Sa, a dirijat evenimentele pentru a face ca reforma să înceapă înăuntrul bisericii. Dacă ar fi venit din afară, ea nu ar fi pătruns acolo unde era mai necesară. Deoarece predicatorii redeșteptării erau oameni ai bisericii și lucrau sub egida ei oriunde găseau ocazia, adevărul a intrat acolo unde altfel ușile ar fi rămas închise. Unii dintre preoți s-au trezit din letargia lor morală și au devenit predicatori zeloși în propriile parohii. Și astfel, unele biserici care fuseseră împietrite de formalism s-au trezit la viaț.
