“Vei face tot ce vei putea”, i-au spus ei, “să strângi veniturile de la parohie, fără să le treci cu vederea chiar pe cele mai neînsemnate. Și îi vei îndemna pe credincioși, atât de la amvon, cât și la spovedanie, să dea zecimile și darurile, ca să-și arate în felul acesta dragostea lor față de biserică. Vei avea grijă de creșterea veniturilor percepute de la bolnavi, de la liturghii și în general de la toate rânduielile bisericești”. “În ceea ce privește administrarea sacramentelor, predicarea și grija pentru turmă”, au adăugat învățătorii lui, “acestea sunt, de asemenea, îndatoririle capelanului. Dar pentru acestea trebuie să folosești un înlocuitor și mai ales în predicare. N-ar trebui să administrezi sacramentele decât persoanelor cu vază și numai atunci când ți se cer; ți se interzice să le administrezi tuturor persoanelor, fără ca mai întâi să faci o deosebire între oameni.” — (Idem, b. 8, cap. 6.)
Zwingli a ascultat în tăcere la această însărcinare și, ca răspuns, după ce și-a exprimat recunoștința față de cinstea chemării la acest post important, a început să explice drumul pe care și-l propusese ca să-l adopte: “Viața lui Hristos”, a spus el, “a fost prea mult ascunsă de oameni. Voi predica toată Evanghelia lui Matei … scoțând numai din izvoarele Scripturii, sondând adâncimile ei, comparând un pasaj cu altul și căutând o înțelegere prin rugăciune continuă și stăruitoare. Îmi voi consacra slujirea slavei lui Dumnezeu, laudei singurului Său Fiu, mântuirii adevărate a sufletelor și clădirii lor în credința adevărată”. — (Idem, b. 8, cap. 6.) Cu toate că unii dintre ecleziastici au dezaprobat planul lui și au încercat să-l determine să renunțe la el, Zwingli a rămas hotărât. A declarat că era gata nu să introducă o metodă nouă, ci metoda cea veche folosită de biserică în vremurile curate de la începuturile ei.
Curând s-a trezit un viu interes pentru adevărurile pe care le predica; iar poporul se aduna în număr mare pentru a-i asculta predicile. Mulți care încetaseră de multă vreme să mai vină la slujbele religioase se aflau acum printre ascultători. Și-a început lucrarea deschizând Evangheliile, citind și explicând ascultătorilor săi relatarea inspirată a vieții, învățăturilor și a morții lui Hristos. Aici, ca și la Einsiedeln, a prezentat Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind singura autoritate infailibilă, iar moartea lui Hristos ca singura jertfă desăvârșită. “La Hristos vreau să vă conduc”, spunea el, “la Hristos, Izvorul adevărat al mântuirii”. — (Idem, b. 8, cap. 6.) În jurul predicatorului s-au adunat oameni din toate clasele sociale, de la oamenii de stat și savanți, la meseriași și țărani. Ei îi ascultau cuvintele cu un interes profund. El nu numai că vestea darul unei mântuiri fără plată, dar mustra fără teamă relele și stricăciunile timpului. Mulți se întorceau de la catedrală lăudându-L pe Dumnezeu. “Acest bărbat”, spuneau ei, “este un predicator al adevărului. El va fi Moise al nostru pentru a ne scoate din această întunecime egipteană.” — (Idem, b. 8, cap. 6.)
Cu toate că la început străduințele lui au fost primite cu un mare entuziasm, după un timp a apărut opoziția. Călugării au început să-i împiedice lucrările și să-i condamne învățăturile. Mulți l-au asaltat cu ironii și batjocuri, alții au recurs la obrăznicie și la amenințări. Dar Zwingli suporta toate acestea cu răbdare, spunând: “Dacă dorim să-i câștigăm pe păcătoși la Isus Hristos, trebuie să închidem ochii față de multe lucruri”. — (Idem, b. 8, cap. 6.)
Cam în acel timp a apărut o nouă acțiune destinată a face să înainteze lucrarea Reformei. Un anume Lucian a fost trimis la Zürich cu câteva din scrierile lui Luther, de către un prieten al credinței reformate din Basel, care a socotit că vânzarea acestor cărți ar putea fi un mijloc puternic pentru răspândirea luminii. “Încredințează-te”, scria el lui Zwingli, “dacă acest băiat are destulă prevedere și pricepere; dacă este așa, atunci lasă-l să ducă din oraș în oraș, din cetate în cetate, din sat în sat și chiar din casă în casă, printre elvețieni, lucrările lui Luther și îndeosebi expunerea lui cu privire la rugăciunea Domnului, scrisă pentru laici. Cu cât vor fi mai cunoscute, cu atât vor găsi mai mulți cumpărători.” — (Idem, b. 8, cap. 6.) În felul acesta lumina și-a croit drumul.
Când Dumnezeu Se pregătește să rupă lanțurile neștiinței și ale superstiției, atunci Satana lucrează cu o și mai mare putere pentru a-i învălui pe oameni în întuneric, să lege cătușele și mai strâns. În timp ce în diferite țări se ridicau bărbați pentru a prezenta poporului iertarea și îndreptățirea prin sângele lui Hristos, Roma a pornit cu forțe înnoite să deschidă piețele ei în toată creștinătatea, oferind iertarea pe bani.
Fiecare păcat își avea prețul lui, iar oamenilor li se asigura toată libertatea pentru săvârșirea crimelor, dacă tezaurul bisericii era mereu plin. În felul acesta cele două mișcări înaintau paralel; una oferind iertarea de păcat în schimbul banilor, iar cealaltă iertarea prin Hristos — Roma aprobând păcatul și făcând din el sursă de venituri, reformatorul condamnând păcatul și arătând către Hristos ca Ispășitor și Eliberator.