Un fermier cinstit și drept, care ajunsese să se îndoiască de autoritatea divină a Scripturilor și care totuși dorea sincer să cunoască adevărul, a fost bărbatul ales în mod deosebit de Dumnezeu pentru a fi în avangarda vestirii celei de a doua veniri a lui Hristos. Asemenea multor reformatori, William Miller se luptase la începutul vieții cu sărăcia și a învățat astfel marile lecții ale perseverenței și ale tăgăduirii de sine. Membrii familiei din care provenea se caracterizau printr-un spirit de independență și iubitori de libertate, prin putere de rezistență, de patriotism fierbinte — trăsături care predominau și în caracterul său. Tatăl său fusese căpitan în armata Revoluției și sacrificiilor făcute de el în lupte și suferințelor din acea perioadă zbuciumată se datorează sărăcia din prima parte a vieții lui Miller.
Avea o constituție fizică sănătoasă și chiar în copilărie făcuse dovadă că are o putere intelectuală mai mult decât obișnuită. Pe măsură ce creștea, aceasta devenea și mai accentuată. Mintea lui era activă și bine dezvoltată și avea o sete neobișnuită de a cunoaște. Cu toate că nu se bucurase de avantajele educației dintr-un colegiu, dragostea lui pentru studiu și deprinderea unei cugetări îngrijite, precum și a unui spirit critic au făcut din el un bărbat cu o judecată sănătoasă și cu vederi largi. El avea un caracter moral fără reproș și o reputație de invidiat, fiind unanim respectat pentru integritatea, echilibrul și dărnicia lui. Prin consecvență și perseverență a câștigat de timpuriu competență, menținându-și în continuare obiceiul lui de a studia. A îndeplinit diferite slujbe civile și militare de încredere, iar drumurile către bogăție și onoruri îi păreau larg deschise.
Mama lui avea o evlavie curată și el, din copilărie, fusese impresionat de problemele religioase. Cu toate acestea, din tinerețe fusese dus în societatea deiștilor, a căror influență era foarte puternică datorită faptului că aceștia erau în majoritate cetățeni buni, oameni cu trăsături umanitare și caritabile. Trăind așa cum trăiau ei, în mijlocul unor instituții creștine, caracterele lor fuseseră modelate până la un anumit punct de mediul înconjurător. Capacitățile deosebite care le-au câștigat respectul și încrederea se datorau Bibliei; și totuși aceste daruri bune deveniseră atât de pervertite, încât exercitau o influență împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Unindu-se cu acești bărbați, Miller a ajuns să nutrească sentimentele lor. Interpretările Scripturii din acea perioadă prezentau greutăți care îi păreau de netrecut; totuși această credință nouă, care punea deoparte Biblia, nu-i oferea nimic mai bun în schimb, așa că a rămas mai departe nemulțumit. Totuși, timp de 12 ani a continuat să susțină aceste vederi. Dar la vârsta de 34 de ani, Duhul Sfânt l-a impresionat, convingându-l că este păcătos. În toate căutările sale de până atunci, n-a putut găsi o asigurare a fericirii dincolo de mormânt. Viitorul îi părea întunecat și sumbru. Referindu-se mai târziu la simțămintele lui din vremea aceea, spunea:
“Gândul nimicirii mă îngheța și mă ducea la deznădejde, iar ziua socotelilor era pentru toți o distrugere sigură. Cerurile erau ca arama, deasupra capului, iar pământul de sub picioare era ca fierul. Veșnicia — ce era oare? Și moartea — de ce mai exista? Cu cât gândeam mai mult, cu atât eram mai departe de explicație. Cu cât mă adânceam în cugetarea aceasta, cu atât mai contradictorii erau concluziile. Am încercat să nu mai gândesc, dar gândurile nu le puteam stăpâni. Eram cu adevărat nenorocit, dar nu înțelegeam cauza. Am murmurat și m-am plâns, dar nu știam de ce. Îmi dădeam seama că eram rău, dar nu știam cum și unde să găsesc binele. M-am jelit, dar fără nădejde”.
În această stare a continuat timp de câteva luni. “Deodată”, spunea el, “caracterul Mântuitorului a impresionat cu putere mintea mea. Se părea că există o ființă atât de bună și de miloasă care să ispășească nelegiuirile noastre, și prin aceasta să ne salveze de suferință și de pedeapsa păcatului. Imediat am simțit cât de iubitoare poate fi această ființă și mi-am închipuit că mă pot arunca în brațele Sale și să mă încred în mila unuia ca El. Dar s-a ridicat întrebarea: Cum se poate dovedi că există o astfel de Ființă? Am descoperit că în afară de Biblie nu se găsește nici o dovadă de existența unui așa Mântuitor sau chiar a unei stări viitoare….
Și am înțeles că Biblia scotea în evidență tocmai un astfel de Mântuitor de care aveam eu nevoie; și am fost uimit să descopăr cum o carte neinspirată dezvoltă niște principii atât de perfect adaptate nevoilor unei lumi căzute. Am fost constrâns să admit că Scripturile trebuiau să fie o descoperire de la Dumnezeu. Studiul lor a devenit plăcerea mea; iar în Isus am găsit un prieten. Mântuitorul a devenit pentru mine primul dintre zeci de mii de prieteni; iar Scripturile, care mai înainte pentru mine erau întunecate și contradictorii, au devenit o candelă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea mea. Mintea mi s-a liniștit și mi s-a limpezit. Am constatat că Domnul Dumnezeu este o stâncă în mijlocul oceanului vieții. Biblia a devenit apoi studiul meu de căpetenie și pot spune cu adevărat că am cercetat-o cu o mare plăcere. Am găsit acea jumătate despre care nu mi s-a vorbit niciodată. M-am întrebat atunci de ce nu văzusem mai înainte frumusețea și măreția ei și m-am minunat cum de am putut-o respinge. Am descoperit tot ce-mi putea dori inima și un bun leac pentru toate bolile sufletului. Am pierdut gustul pentru orice altă lectură și mi-am îndreptat inima să primesc înțelepciune de la Dumnezeu.” — (S.Bliss, Memoirs of W. Miller, p. 65-67.)
