Vestea revenirii lui Hristos ar trebui să fie acum ca atunci când a fost adusă de îngeri păstorilor din Betleem, o veste plină de o mare bucurie. Aceia care Îl iubesc cu adevărat pe Mântuitorul nu pot decât să salute cu bucurie vestea care se găsește în Cuvântul lui Dumnezeu, că Acela în care sunt concentrate nădejdile de viață veșnică vine iarăși, nu ca să fie insultat, disprețuit și lepădat, așa cum a fost la prima venire, ci în putere și slavă ca să-Și răscumpere poporul. Cei care nu-L iubesc pe Mântuitorul sunt aceia care doresc ca El să rămână acolo și nu poate fi o dovadă mai convingătoare că bisericile s-au depărtat de Dumnezeu decât supărarea și frământarea provocată de această solie trimisă de Cer.
Aceia care au primit solia adventă simțeau nevoia de pocăință și umilință înaintea lui Dumnezeu. Mulți oscilaseră multă vreme între Hristos și lume, dar acum simțeau că a venit timpul să ia o atitudine. “Lucrurile veșnice le apăreau într-o realitate neobișnuită. Cerul era adus aproape și ei se vedeau vinovați înaintea lui Dumnezeu.” — (Bliss 147.) Creștinii erau treziți la o nouă viață spirituală. Erau determinați să simtă că timpul era scurt, că tot ce aveau de făcut pentru aproapele lor trebuia făcut repede. Cele pământești își pierdeau valoarea, veșnicia părea că se deschide înaintea lor, iar sufletul, cu tot ce se raporta la fericirea sau la nenorocirea lor eternă, întuneca în ochii lor orice țintă vremelnică. Duhul lui Dumnezeu era asupra lor și dădea putere apelurilor arzătoare făcute atât fraților, cât și păcătoșilor, ca ei să se pregătească pentru Ziua lui Dumnezeu. Mărturia tăcută a vieții lor zilnice era o mustrare continuă pentru membrii bisericii, formaliști și neconsacrați. Aceștia nu doreau să fie tulburați în urmărirea plăcerilor lor, în devoțiunea lor față de câștigul de bani și în ambiția lor după onoare lumească. Astfel apărea vrăjmășia și împotrivirea contra credinței advente și a acelora care o vesteau.
Când au văzut că argumentele din perioadele profetice nu puteau fi contrazise, împotrivitorii au încercat să descurajeze cercetarea subiectului, susținând învățătura că proorociile erau sigilate. În felul acesta, protestanții urmau căile romaniștilor. În timp ce biserica papală ascundea Biblia (vezi notele suplimentare) de popor, bisericile protestante pretindeau că o parte importantă a Cuvântului Sfânt — și anume aceea care aduce la cunoștință adevăruri speciale aplicabile timpului nostru — nu puteau fi înțelese.
Pastorii și poporul declarau că profețiile din Daniel și Apocalipsa erau niște taine neînțelese. Dar Hristos i-a îndreptat pe ucenicii Săi către cuvintele profetului Daniel, privitoare la evenimentele care aveau să aibă loc în vremea lor, și a spus: “Cine citește să înțeleagă”. (Matei 24, 15.) Iar susținerea că Apocalipsa era o taină ce nu poate fi înțeleasă este contrazisă de însuși titlul cărții: “Descoperirea lui Isus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu, pentru a arăta robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând…. Ferice de cine citește și de cel ce ascultă cuvintele acestei proorocii și păzește lucrurile scrise în ea; căci vremea este aproape.” (Apocalipsa 1, 1-3.)
Profetul spunea: “Ferice de cine citește!” Sunt unii care nu vor citi; binecuvântarea nu este pentru ei. “Și de cine ascultă”. Sunt alții, de asemenea, care nu vor să asculte nimic cu privire la profeți; binecuvântarea nu este nici pentru această categorie. “Și păzesc lucrurile scrise în ea”; mulți refuză să ia seama la avertizările și îndemnurile cuprinse în Apocalipsa; dar nici unul din aceștia nu poate cere binecuvântarea făgăduită. Toți aceia care iau în râs subiectele proorociei și-și bat joc de simbolurile date aici cu solemnitate, toți aceia care refuză să-și schimbe viața și să se pregătească pentru venirea Fiului omului vor rămâne nebinecuvântați.
Ținând seama de mărturia inspirației, cum îndrăznesc oamenii să învețe că Apocalipsa este o taină dincolo de puterea de pătrundere a înțelepciunii omenești? Ea este o taină descoperită, o carte deschisă. Studiul Apocalipsei îndreaptă mintea către profețiile lui Daniel și amândouă prezintă cele mai importante directive date de Dumnezeu oamenilor, cu privire la evenimentele care vor avea loc la încheierea istoriei acestei lumi.
Lui Ioan i-au fost descoperite scene de un interes profund și emoționant în experiența bisericii. A văzut poziția, primejdiile, conflictele și eliberarea finală a poporului lui Dumnezeu. El raportează soliile de încheiere care vor coace secerișul pământului fie ca roade pentru grânarul ceresc, fie ca paie pentru focul nimicitor. Subiecte de o importanță colosală i-au fost descoperite, îndeosebi pentru biserica sfârșitului, ca aceia care se vor întoarce de la rătăcire la adevăr să fie instruiți cu privire la primejdiile și luptele ce le stau înainte. Nimeni nu trebuie să fie în întuneric față de ceea ce va veni peste pământ.
Atunci de ce această neștiință larg răspândită cu privire la o parte atât de importantă a Sfintelor Scripturi? De ce această împotrivire generală de a cerceta învățăturile ei? Nu este decât materializarea unui efort studiat al prințului întunericului, de a ascunde de oameni ceea ce descoperă amăgirile lui. Pentru motivul acesta Hristos, Descoperitorul, prevăzând lupta ce se va duce împotriva studierii Apocalipsei, a pronunțat o binecuvântare asupra tuturor acelora care vor citi, vor asculta și vor păzi cuvintele proorociei.
