“Dar având convingerea solemnă că astfel de evenimente importante erau profetizate în Scripturi, pentru a se împlini într-un interval de timp atât de scurt, a pus stăpânire pe mine, cu o mare putere, problema cu privire la datoria mea față de lume, înțelegând dovada care-mi captivase mintea.” — (Idem, p. 81.) Miller nu putea să nu simtă că era datoria lui să facă și altora parte de lumina pe care o primise. Se aștepta să întâmpine și împotrivire din partea celor neevlavioși, dar avea încredere că toți creștinii se vor bucura în nădejdea întâlnirii Mântuitorului pe care mărturiseau că-L iubesc. Singura lui teamă era că, în marea lui bucurie produsă de așteptarea glorioasei eliberări, care urma să aibă loc atât de curând, mulți vor primi doctrina fără să cerceteze îndeajuns Scripturile care arătau acest adevăr. De aceea a ezitat să-l prezinte de teama de a nu greși și astfel să-i ducă și pe alții în rătăcire. A început deci să revadă dovezile în sprijinul concluziilor la care ajunsese și să ia în considerație, cu atenție mărită, toate greutățile care se prezentau înaintea minții lui. Dar curând a constatat că toate obiecțiile sale dispăreau ca ceața dinaintea razelor soarelui în fața luminii Cuvântului lui Dumnezeu. Cinci ani petrecuți astfel l-au convins pe deplin cu privire la corectitudinea poziției lui.
Și acum, datoria de a face cunoscut altora ceea ce credea a fi clar susținut de Scripturi a pus din nou stăpânire cu putere asupra lui. “Când eram la ocupațiile mele”, spunea el, “îmi suna continuu în urechi: ‘Du-te și spune lumii despre primejdia în care se găsește’”. Textul următor îmi venea mereu în minte: “Când spun celui nelegiuit, nelegiuitule vei pieri; dacă nu-i spui ca să avertizezi pe cel nelegiuit de calea lui, nelegiuitul acela va muri în nelegiuirea sa; dar sângele lui îl voi cere din mâna ta. Dar dacă avertizezi pe cel nelegiuit să se întoarcă de la calea lui, și dacă nu se întoarce din calea lui, el va muri în nelegiuirea lui; dar tu îți vei mântui sufletul”. (Ezechiel 33, 8.9.) “Simțeam că, dacă nelegiuiții puteau fi avertizați în mod eficient, mulți dintre ei se vor pocăi, iar dacă ei nu erau avertizați, sângele lor urma să fie cerut din mâna mea.” — (Bliss, p. 92.)
A început să prezinte vederile sale în particular, când avea ocazia, rugându-se ca un predicator să le simtă puterea și să se consacre vestirii lor. Dar nu putea alunga convingerea că el însuși avea o datorie personală de adus la îndeplinire — să dea avertizarea. Îi reveneau mereu în minte cuvintele: “Mergi și spune lumii; sângele lor îl voi cere din mâna ta”. A mai așteptat nouă ani, povara apăsând asupra sufletului său, până în anul 1831, când pentru prima dată a prezentat în public motivele credinței sale.
După cum Elisei fusese odinioară chemat de la coarnele plugului de pe câmp pentru a primi mantia consacrării la slujba de profet, tot astfel William Miller a fost chemat să-și lase plugul și să descopere oamenilor tainele Împărăției lui Dumnezeu. A intrat în această lucrare tremurând, conducându-și ascultătorii pas cu pas prin perioadele profetice, până la a doua venire a lui Hristos. Cu fiecare efort făcut, câștiga putere și curaj când vedea interesul general deșteptat de cuvintele sale.
Miller a consimțit să-și prezinte vederile în public numai la cererea fraților săi, în ale căror cuvinte el a recunoscut chemarea Domnului. Era acum în vârstă de cincizeci de ani, neobișnuit cu vorbirea în public și apăsat de simțământul nedestoiniciei pentru lucrarea pe care o avea în față. Dar de la început lucrările lui au fost binecuvântate într-un mod deosebit pentru mântuirea sufletelor. Prima lui lectură a fost urmată de o trezire religioasă, în care treisprezece familii, cu excepția a două persoane, au fost convertite. Imediat a fost chemat să predice și în alte locuri și aproape în fiecare loc lucrarea lui avea ca rezultat o reînviorare a lucrării lui Dumnezeu. Păcătoșii se converteau, creștinii se trezeau la o mai mare consacrare, iar deiștii și necredincioșii erau aduși să recunoască adevărurile Bibliei și ale religiei creștine. Mărturia acelora în mijlocul cărora lucra era: “El poate ajunge la o anumită clasă de oameni fără influența altora” — (Idem, p. 138.) Predicarea lui avea scopul de a trezi atenția publicului la marile lucrări ale religiei și să oprească senzualitatea și spiritul lumesc ce creșteau și în epoca aceea.
În aproape fiecare oraș erau zeci, iar în altele sute de convertiți ca urmare a predicării sale. În multe locuri, bisericile protestante din aproape toate denominațiunile îi erau deschise, iar invitațiile pentru a lucra veneau de obicei de la slujitorii bisericilor. Principiul lui neschimbat era acela de a nu lucra în nici un loc unde nu fusese invitat și, cu toate acestea, în curând nu a mai putut face față nici măcar la jumătate din cererile care-i erau adresate. Mulți care n-au primit vederile sale, cu privire la timpul exact al celei de a doua veniri, erau totuși convinși de siguranța apropierii venirii lui Hristos și a nevoii lor de pregătire. În unele orașe mari, lucrarea lui a produs o impresie profundă. Comercianții de băuturi alcoolice și-au părăsit negustoria și au transformat magazinele în case de adunare; casele de jocuri de noroc au fost dărâmate; necredincioșii, deiștii, universaliștii și chiar desfrânații cei mai josnici se schimbau, unii dintre ei nu mai intraseră într-o casă de rugăciune de ani de zile. Diferite denominațiuni formau adunări de rugăciune, în unele cartiere, aproape în fiecare oră, oamenii de afaceri adunându-se la miezul zilei pentru rugăciune și proslăvire. N-a fost o emanație bizară, ci o solemnitate aproape generală asupra minții oamenilor. Lucrarea lui, asemănătoare cu cea a primilor reformatori, tindea mai degrabă să convingă și să trezească conștiința, decât doar să stimuleze emoțiile.