În mijlocul întunericului care se lăsase pe pământ, în timpul îndelungatei perioade de supremație papală, lumina adevărului n-a putut fi stinsă cu totul. În fiecare veac au existat martori pentru Dumnezeu, bărbați care au cultivat credința în Hristos ca singurul Mijlocitor între Dumnezeu și om, care au socotit Biblia ca fiind singura regulă de viață și care au sfințit Sabatul adevărat. Cât de mult datorează lumea acestor bărbați, posteritatea nu va ști niciodată. Au fost marcați ca eretici, motivele lor au fost criticate, caracterele lor au fost calomniate, scrierile lor au fost interzise, denaturate sau mutilate. Cu toate acestea ei au stat hotărâți și, de la un veac la altul, au păstrat credința în curăția ei ca o moștenire sfântă pentru generațiile ce urmau să vină.
Istoria poporului lui Dumnezeu în timpul veacurilor de întunecime care au urmat, datorită supremației Romei, este scrisă în ceruri, dar rapoartele omenești îi rezervă un spațiu restrâns. Câteva urme ale existenței lui abia se pot găsi, cu excepția acuzațiilor prigonitorilor. Politica Romei a fost aceea de a șterge orice urmă de opoziție față de învățăturile sau hotărârile ei. Ea a căutat să distrugă tot ce era vinovat de erezie, fie persoane, fie scrieri. Expresii de îndoială sau întrebări cu privire la autoritatea dogmelor papale erau suficiente pentru a pierde viața bogatului sau a săracului, celui de sus sau de jos. Roma a încercat să distrugă orice raport al cruzimii ei față de disidenți. Conciliile papale au hotărât ca acele cărți sau scrieri care conțin asemenea rapoarte să fie date flăcărilor. Înainte de inventarea tiparului, cărțile erau puține la număr și într-o formă nepotrivită de a putea fi păstrate; de aceea nu se puteau face prea multe pentru a-i împiedica pe romaniști să-și aducă la îndeplinire scopul.
Nici o biserică dinăuntrul hotarelor jurisdicției Romei n-a fost prea mult lăsată netulburată ca să se bucure de libertatea de conștiință. De îndată ce papalitatea a câștigat puterea, ea a întins mâna pentru a-i zdrobi pe toți aceia care refuzau să recunoască dominația ei și, una după alta, bisericile s-au supus stăpânirii ei. TV 62.1
În Marea Britanie, creștinismul primar prinsese rădăcini foarte de timpuriu. Evanghelia primită de bretoni în primele veacuri era atunci necoruptă de apostazia romană. Persecuția din partea împăraților păgâni, care se întinsese chiar și la aceste tărâmuri îndepărtate, a fost singurul dar pe care primele biserici din Britania l-au primit din partea Romei. Mulți creștini din Anglia, care au fugit de persecuție, au găsit scăpare în Scoția; de aici adevărul a fost dus în Irlanda și în toate țările acestea a fost primit cu bucurie.
Când saxonii au invadat Britania, păgânismul a câștigat stăpânire. Cuceritorii n-au acceptat să fie învățați de sclavii lor, iar creștinii au fost constrânși să se retragă în munți și în mlaștinile sălbatice. Cu toate acestea, lumina, ascunsă pentru o vreme, a continuat să ardă. În Scoția, un secol mai târziu, ea strălucea cu o lumină care s-a întins până în țări îndepărtate. Din Irlanda a venit credinciosul Columba împreună cu colaboratorii lui, care i-au adunat în jurul lor pe credincioșii împrăștiați pe insula singuratică Iona și au făcut din ea centrul lucrării lor misionare. Printre acești evangheliști se găsea și un păzitor al Sabatului biblic, și în felul acesta adevărul a fost introdus în popor. La Iona a fost întemeiată o școală din care au plecat misionari nu numai în Scoția și Anglia, ci și în Germania, Elveția și chiar Italia.
Dar Roma își ațintise privirile asupra Britaniei și s-a hotărât să o aducă sub stăpânirea ei. În veacul al șaselea, misionarii ei au început convertirea saxonilor păgâni. Ei au fost primiți cu favoruri de către barbarii cei mândri și i-au convins pe mii dintre ei să practice credința romană. Pe măsură ce lucrarea înainta, conducătorii papali împreună cu cei convertiți s-au ciocnit cu creștinii care erau asemenea celor din biserica primară. S-a prezentat un contrast izbitor. Cei din urmă erau simpli, umili, având un caracter, o doctrină și obiceiuri conforme Scripturilor, în timp ce primii dădeau la iveală superstiția, pompa și aroganța papilor. Trimisul Romei a cerut ca aceste biserici creștine să recunoască supremația suveranului pontif. Britanii au răspuns cu blândețe că doreau să-i iubească pe toți oamenii, dar că papa nu are dreptul la supremație în biserică, iar ei îi puteau da numai supunerea datorată oricărui urmaș al lui Hristos. Au fost făcute încercări repetate de a asigura unirea lor cu Roma; dar acești creștini umili, uimiți de mândria desfășurată de către trimișii ei, au răspuns categoric că nu cunosc alt stăpân decât pe Hristos. Acum s-a descoperit adevăratul spirit al papalității. Conducătorul roman a spus: “Dacă nu vreți să-i primiți pe frații care vă aduc pacea, veți primi dușmanii care vă vor aduce războiul. Dacă nu vă uniți cu noi pentru a arăta saxonilor calea vieții, veți primi de la ei lovitura de moarte” (J. H. Merle D’Aubigne, History of the Reformation of the Sixteenth Century, b. 1, cap. 2.) Acestea nu erau simple amenințări. Războiul, intriga și înșelăciunea au fost folosite împotriva acestor martori ai credinței biblice, până când bisericile din Bretania au fost distruse sau obligate să se supună autorității papei.