În țările de dincolo de jurisdicția Romei, au existat timp de multe secole grupe de creștini care au rămas aproape cu totul libere de corupția papală. Ele erau înconjurate de păgânism și, în desfășurarea veacurilor, au fost contaminate de rătăcirile lui; dar au continuat să privească Biblia ca singura regulă de credință și au primit multe dintre adevărurile ei. Acești creștini credeau în perpetuitatea Legii lui Dumnezeu și păzeau Sabatul poruncii a patra. Biserici care au ținut la această credință și practică au existat în Africa Centrală și printre armenii din Asia.
Dar printre aceia care au rezistat abuzurilor puterii papale, valdenzii au stat în frunte. Chiar în țara în care papalitatea și-a stabilit scaunul, acolo i s-a rezistat cel mai puternic înșelăciunii și corupției ei. Timp de veacuri, bisericile Piemontului și-au păstrat independența; dar în cele din urmă a sosit timpul când Roma a insistat să se supună. După lupta fără rezultat împotriva tiraniei ei, conducătorii acestor biserici au recunoscut, chiar împotriva voinței lor, supremația puterii căreia lumea întreagă se părea că plătește tribut. Însă, au fost unii care au refuzat să se supună autorității papei sau prelatului. Ei s-au hotărât să păstreze credincioșia față de Dumnezeu și să păstreze curăția și simplitatea credinței lor. S-a produs o despărțire. Aceia care au rămas la vechea credință s-au retras; unii, părăsind Alpii natali, au ridicat steagul adevărului în țări străine; alții s-au retras în văile singuratice și în fortărețe stâncoase ale munților și acolo și-au păstrat libertatea de a se închina lui Dumnezeu.
Credința care timp de veacuri a fost ținută și învățată de către creștinii valdenzi era în contrast evident cu învățăturile rătăcite impuse de Roma. Credința lor religioasă era întemeiată pe Cuvântul scris al lui Dumnezeu, adevăratul sistem al creștinismului. Dar țăranii aceia umili, în ascunzătorile lor neștiute, alungați de lume și legați de truda zilnică în mijlocul turmelor și viilor lor, n-au ajuns prin ei înșiși să cunoască adevărul în opoziție cu dogmele și rătăcirile bisericii apostaziate. Credința lor nu era primită de curând. Credința lor era o moștenire de la părinți. Ei se luptau pentru credința bisericii apostolice — “credința care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna”. (Iuda 3.) Biserica din pustie, și nu ierarhia mândră întronată în marea capitală a lumii, era biserica adevărată a lui Hristos, păstrătoarea comorilor adevărului pe care Dumnezeu îl încredințase poporului Său pentru a fi dat lumii.
Printre cauzele principale care au dus la despărțirea bisericii adevărate de Roma, a fost ura acesteia din urmă față de Sabatul biblic. Așa cum era prevestit în profeție, puterea papală a aruncat adevărul la pământ. Legea lui Dumnezeu a fost călcată în picioare, în timp ce tradițiile și obiceiurile oamenilor au fost înălțate. Bisericile care erau sub conducerea papalității au fost constrânse de timpuriu să onoreze, ca zi sfântă, duminica. În mijlocul rătăcirii și superstiției predominante, mulți, chiar din poporul adevărat al lui Dumnezeu, au ajuns atât de dezorientați, încât, în timp ce păzeau Sabatul, se rețineau de la muncă și duminica. Dar lucrul acesta nu i-a mulțumit pe conducătorii papali. Ei au cerut nu numai ca duminica să fie sfințită, ci ca Sabatul să fie profanat; și i-a denunțat în limbajul cel mai puternic pe aceia care îndrăzneau să-i dea cinste. Numai fugind de puterea Romei au putut unii să asculte în pace de Legea lui Dumnezeu.
Valdenzii au fost printre primele popoare din Europa care au avut o traducere a Sfintelor Scripturi. [(Vezi note suplimentare.)] Cu sute de ani înainte de Reformă, ei aveau Biblia, în Manuscris în limba lor maternă. Ei aveau adevărul nefalsificat, și aceasta a făcut din ei obiectul special al urii și persecuției. Ei au declarat biserica Romei ca fiind Babilonul decăzut din Apocalipsa și, cu primejdia vieții lor, s-au împotrivit stricăciunilor ei. În timp ce unii, sub apăsarea unei persecuții îndelungate, și-au compromis credința, părăsind puțin câte puțin principiile care-i deosebeau, alții au ținut cu tărie la adevăr. Prin veacurile de întunecime și decădere, valdenzi au fost aceia care s-au împotrivit supremației Romei, au respins închinarea la chipuri ca fiind idolatrie și au păzit Sabatul adevărat. Sub cele mai crunte furtuni ale împotrivirii, ei și-au păstrat credința. Cu toate că erau spintecați de lăncile ducilor de Savoia și arși pe rugurile Romei, ei au stat neabătuți pentru Cuvântul lui Dumnezeu și pentru onoarea Sa.
Înapoia bastioanelor înalte ale munților — în toate veacurile fiind scăparea celor prigoniți și apăsați — valdenzii și-au găsit ascunzătorile. Aici lumina adevărului a fost păstrată în mijlocul întunericului evului mediu. Aici, timp de o mie de ani, martorii adevărului au păstrat vechea credință.
