Dumnezeu a pregătit pentru poporul Său un sanctuar de o grandoare înfricoșătoare, potrivit cu marile adevăruri date lor în păstrare. Pentru acești exilați credincioși, munții erau un simbol al dreptății, al neprihănirii de neschimbat a lui Iehova. Ei îndreptau atenția copiilor către crestele care se înălțau deasupra lor într-o maiestate neschimbătoare și le vorbeau despre Acela în care nu este schimbare, nici umbră de mutare, al cărui cuvânt este tot atât de durabil ca și munții cei veșnici. Dumnezeu a întemeiat munții și i-a încununat cu tărie; nici un alt braț, decât acela al Puterii infinite, nu-i putea mișca din locul lor. În același fel El Și-a clădit Legea, temelia guvernării Sale în cer și pe pământ. Brațul omului poate să se atingă de semenii lui și să le ia viața; dar acel braț ar putea mai ușor să dezrădăcineze munții din temeliile lor și să-i arunce în mare decât să schimbe un singur precept din Legea lui Iehova sau să șteargă una din făgăduințele Sale față de aceia care împlinesc voia Sa. În credincioșia lor față de Legea Sa, slujitorii lui Dumnezeu trebuie să fie tot atât de neclintiți ca și munții care nu se clatină.
Munții care înconjurau văile lor joase erau o mărturie continuă despre puterea creatoare a lui Dumnezeu și despre o asigurare a grijii Sale ocrotitoare care nu se schimbă. Acei peregrini învățau să iubească simbolurile tăcute ale prezenței lui Iehova. Ei nu-și îngăduiau nici o nemulțumire pentru greutățile sorții lor; niciodată nu erau singuri în mijlocul singurătății munților. Ei Îi mulțumeau lui Dumnezeu care le rânduia un azil față de ura și cruzimea oamenilor. Se bucurau de libertatea pe care o aveau de a se închina înaintea Lui. Adesea, când erau urmăriți de vrăjmași, tăria munților se dovedea a fi o apărare sigură. De pe stâncile cele înalte ei cântau laude lui Dumnezeu, iar armatele Romei n-au putut aduce la tăcere cântările lor de mulțumire.
Curată, simplă și arzătoare era evlavia acestor urmași ai lui Hristos. Ei prețuiau principiile adevărului mai presus de case și țarini, prieteni, rude și chiar viață. Ei au căutat cu stăruință să imprime aceste principii în inimile celor tineri. Din fragedă copilărie, tineretul era educat din Scripturi și era învățat să privească cu sfințenie cerințele Legii lui Dumnezeu. Copii ale Bibliei erau rare; de aceea cuvintele ei prețioase erau încredințate memoriei. Mulți dintre ei erau în stare să repete părți întregi atât din Noul, cât și din Vechiul Testament. Gândurile lui Dumnezeu erau asociate cu scenele sublime din natură și cu binecuvântările umile ale vieții de fiecare zi. Copilașii învățau să privească cu recunoștință spre Dumnezeu, ca fiind dătătorul oricărui har și oricărei mângâieri.
Părinții, oricât de iubitori și de afectuoși ar fi fost, își iubeau copiii cu prea multă înțelepciune pentru a-i familiariza cu îngăduința de sine. Înaintea lor era o viață de încercări și greutăți, poate chiar și moartea de martir. Erau educați din copilărie să suporte greutățile, să se supună disciplinei și totuși să gândească și să acționeze pe cont propriu. Foarte de timpuriu erau învățați să poarte răspunderi, să fie atenți în vorbire și să cunoască înțelepciunea tăcerii. Un cuvânt neatent, lăsat să ajungă la urechea vrăjmașilor lor, putea pune în primejdie nu numai viața celui care-l rostise, dar chiar viața a sute dintre frații lui; căci dușmanii adevărului îi urmăreau ca lupii care-și vânează prada pe aceia care îndrăzneau să ceară libertatea credinței religioase.
Valdenzii jertfiseră proprietatea lor lumească de dragul adevărului și cu răbdare stăruitoare trudeau pentru pâinea lor. Orice petic de pământ arabil, în munți, era cultivat cu grijă; văile și coastele mai puțin fertile erau făcute să aducă rod. Economia și o aspră renunțare de sine formau o parte din educația pe care copiii o primeau ca singura lor moștenire. Ei erau învățați că Dumnezeu a stabilit ca viața să fie o disciplină și că dorințele lor puteau fi împlinite numai prin muncă personală, prin prevedere, grijă și credință. Activitatea era anevoioasă și obositoare, dar era sănătoasă, exact ceea ce trebuie omului în starea lui decăzută, școala pe care Dumnezeu a rânduit-o pentru educarea și dezvoltarea lui. În timp ce tineretul era obișnuit cu truda și cu greutățile, nu era neglijată nici cultura intelectuală. Ei erau învățați că toate puterile aparțineau lui Dumnezeu și că toate trebuiau cultivate și dezvoltate pentru slujirea Sa.
Bisericile valdenzilor, în curăția și simplitatea lor, se asemănau cu biserica din timpurile apostolice. Respingând supremația papilor și a prelaților, ei socoteau Biblia ca fiind singura autoritate supremă, infailibilă. Pastorii lor, în contrast cu preoții trufași ai Romei, urmau exemplul Domnului lor care “a venit nu ca să I se slujească, ci ca să slujească”. Hrăneau turma lui Dumnezeu, conducând-o la pășunile verzi și la apele de odihnă ale Sfântului Său Cuvânt. Departe de monumentele pompei și mândriei omenești, oamenii se adunau nu în biserici mărețe sau în catedrale imense, ci sub umbra munților în văile Alpilor sau, în timp de primejdie, în fortărețele stâncoase, pentru a asculta cuvintele adevărului de la slujitorii lui Hristos. Pastorii nu numai că predicau Evanghelia, ci îi vizitau pe bolnavi, catehizau copiii, mustrau pe cei greșiți și aplanau certurile, promovând armonia și dragostea frățească. În vreme de pace, erau susținuți prin darurile benevole ale poporului; dar, ca și Pavel, făcătorul de corturi, fiecare învăța o meserie sau o ocupație prin care, dacă ar fi fost necesar, să-și asigure întreținerea.