Nu teologii școliți au înțeles acest adevăr și nu ei s-au angajat în vestirea lui. Dacă aceștia ar fi fost niște veghetori credincioși, cercetând cu stăruință și cu rugăciune Scripturile, ar fi cunoscut timpul din noapte, profețiile le-ar fi descoperit evenimentele gata să aibă loc. Dar ei n-au ocupat această poziție și solia a fost dată altor bărbați mai umili. Isus spunea: “Umblați ca unii care aveți lumina”. (Ioan 12, 35.) Aceia care întorc spatele luminii pe care Dumnezeu le-a dat-o sau care neglijează să o caute atunci când ea este la îndemâna lor, sunt lăsați în întuneric. Iar Mântuitorul declară: “Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții”. (Ioan 8, 12.) Toți aceia care caută având un singur scop, să facă voia lui Dumnezeu, luând seama la lumina dată deja, vor primi o lumină mai mare; o stea de lumină cerească va fi trimisă să călăuzească aceste suflete în tot adevărul.
La prima venire a lui Hristos, preoții și cărturarii din Cetatea Sfântă, cărora le-au fost încredințate revelațiile lui Dumnezeu, ar fi putut discerne semnele timpului și ar fi putut vesti venirea Celui Făgăduit. Astfel, profeția lui Mica arătase locul nașterii Sale; Daniel specificase timpul venirii Lui. (Mica 5, 2; Daniel 9, 25.) Dumnezeu încredințase aceste profeții conducătorilor iudei. Erau deci vinovați că n-au știut și n-au făcut cunoscut poporului că venirea lui Mesia era la ușă. Neștiința lor nu era decât urmarea unei neglijențe păcătoase. Iudeii clădeau monumente în cinstea proorocilor lui Dumnezeu omorâți, în timp ce, prin respectul față de oamenii mari ai pământului, aduceau cinstire slujitorilor lui Satana. Absorbiți de lupta lor ambițioasă pentru loc și putere printre oameni, au pierdut din vedere onorurile divine oferite de Regele cerului.
Cu un interes profund și plin de respect, bătrânii lui Israel ar fi trebuit să studieze locul, timpul și împrejurările celui mai mare eveniment din istoria omenirii: venirea Fiului lui Dumnezeu, pentru a aduce la îndeplinire mântuirea omului. Tot poporul ar fi trebuit să vegheze și să aștepte pentru a fi printre primii care să-L fi salutat pe Răscumpărătorul lumii. Însă, iată că la Betleem doi călători obosiți, veniți din îndepărtatele coline ale Nazaretului, străbat străzile înguste către partea răsăriteană a orașului, căutând în zadar un loc de odihnă și un adăpost pentru noapte. Nici o ușă nu se deschide să-i primească. Într-un grajd mizerabil, pregătit pentru vite, au găsit în cele din urmă adăpost și acolo S-a născut Mântuitorul lumii.
Îngerii cerului au văzut slava pe care Fiul lui Dumnezeu o împărtășise cu Tatăl înainte de a fi lumea și priviseră înainte cu un interes profund spre venirea Sa pe pământ, ca fiind un eveniment însoțit de cea mai mare bucurie pentru toți oamenii. Îngerii aceștia au fost rânduiți să aducă vestea cea bună acelora care erau pregătiți să o primească și care erau plini de bucurie să o facă cunoscut locuitorilor pământului. Hristos Se coborâse să ia asupra Sa natura omului; El urma să poarte o povară infinită de suferință atunci când a trebuit să-Și dea viața ca jertfă pentru păcat; însă îngerii doriseră ca și în umilința Sa Fiul Celui Preaînalt să apară înaintea oamenilor cu o demnitate și cu o slavă corespunzătoare caracterului Său. Se vor aduna oare oamenii mari ai lumii în capitala lui Israel pentru a saluta venirea Lui? Îl vor prezenta oare legiunile de îngeri mulțimii celor care așteptau?
Un înger vizită pământul pentru a vedea câți sunt pregătiți să-L primească pe Isus. Dar nu a găsit nici un semn de așteptare. El nu a auzit nici un glas de laudă și de triumf pentru că timpul venirii lui Mesia era la uși. Îngerul zăbovi câtva timp asupra cetății alese și a templului, unde prezența divină se manifestase timp de veacuri, dar și acolo a văzut aceeași nepăsare. Preoții, în fastul și mândria lor, aduceau jertfe întinate la templu. Fariseii se adresau oamenilor cu glas tare sau făceau rugăciuni pline de încumetare la colțurile străzilor. În palatele regilor, în adunările filozofilor, în școlile rabinilor, toți erau la fel de ignoranți și nepăsători față de faptul minunat care umpluse tot cerul de bucurie și laudă, că Răscumpărătorul omenirii era gata să vină pe lume.
Nu era nici o dovadă că Isus era așteptat și nici o pregătire pentru Prințul Vieții. Plin de uimire, solul ceresc era gata să se întoarcă în ceruri cu vești pline de tristețe, când iată că a descoperit o grupă de păstori care vegheau lângă turma lor noaptea și priveau la cerul înstelat și cercetau profeția lui Mesia care urma să Se nască pe pământ, dorind după venirea Răscumpărătorului lumii. Iată aici o grupă pregătită să primească solia cerească. Și deodată, îngerul Domnului s-a descoperit, aducând cu mare bucurie veștile bune. Apoi, slava cerească inundă toată colina, în timp ce grupa nenumărată de îngeri s-a descoperit păstorilor, și, ca și când bucuria era prea mare ca să o aducă un singur sol din ceruri, o mulțime de glasuri izbucnesc într-un cor, pe care într-o zi îl vor cânta toate popoarele celor mântuiți: “Slavă lui Dumnezeu în locurile înalte, și pe pământ pace și bună învoire între oameni.” (Luca 2, 14.) O, ce lecție este această istorie minunată a Betleemului! Cum mustră ea necredința noastră, mândria și mulțumirea noastră de sine! Cum ne avertizează ea să fim atenți ca nu cumva, prin indiferența noastră ucigătoare, să nu discernem semnele timpului și deci să nu cunoaștem ziua cercetării noastre.
